Microsoft Word - SR Numarul 1 2013.doc Topografii ale trecutului: structurarea şi restructurarea conştiinţei istorice româneşti prin manualele naţionale de istorie1 Mihai Stelian Rusu* Universitatea Babeş-Bolyai Abstract: Starting from the assumption that the social management of historical time is a powerful tool in the political definition of reality, this paper analyzes how the history of the Romanian people has been periodized through the course of time. The central argument states that the partitioning system used to periodize the past harbors a hidden agenda, or a particular ideological „implicature”, that can be brought to light by analyzing the temporal watersheds selected as defining moments in the history of that community. The paper analyzes the social logic of periodization operating within the Romania national history textbooks, revealing how socio-political conditions determine the temporal structuring of the past. Moreover, it shows how social change, and especially the change of the socio-political regime, leads to a revertebration of the past’s symbolic backbone. Dramatic social and political change results in reconfiguring the formal structure of the collective consciousness concerning the past, within which specific events of Romanian history acquire their meaning. In conclusion, the study shows that, although resorting to a system of periodization is indeed a cognitive prerequisite for understanding the past, the reality of the past does not come with an already-there articular structure, so that „carving the (past’s) reality at its joints”, as Plato put it, is not a possibility. Keywords: collective memory, periodization of history, Romanian history, sociology of memory, politics of memory. Cuvinte-cheie: memorie colectivă, periodizarea istoriei, istoria României, sociologia memoriei, politicile memoriei. Introducere Instabilitatea notorie a memoriei ofi- ciale pe termen lung este surprinsă magis- tral în gluma care circula clandestin în so- cietatea sovietică, potrivit căreia „nimic nu este mai impredictibil decât trecutul Rusiei” (Wertsch, 2004, 77). Construcţia şi destrucţia trecutului în funcţie de impera- tivele politice ale zilei sunt limpede detec- tabile în modificările, extirpările şi adău- girile efectuate în rescrierea succesivă a Marii Enciclopedii Sovietice, depozitara cunoaşterii oficiale a U.R.S.S. Trecutul, de- parte de a fi un simplu domeniu de studiu rezervat profesioniştilor, este un amplu re- zervor de resurse simbolice şi sursă a auto- rităţii politice. Tocmai de aceea, organi- zarea şi structurarea trecutului este o opera- ţiune decisivă a programului mult mai * Universitatea Babeş-Bolyai, Facultatea de Sociologie şi Asistenţă Socială, B-dul 21 Dec. 1989 Nr. 128, Cluj-Napoca 400604. E-mail: mihai.rusu@ubbcluj.ro; rusumihaistelian@yahoo.com. Sociologie Românească, volumul XI, Nr. 1, 2013, pp. 84-102 85 cuprinzător de „management politic al realităţii” (Howard, 1986, 25) prin care ordinea socială este menţinută şi conso- lidată. Controlul social al trecutului se dovedeşte a fi, aşadar, hotărâtor în legi- timarea prezentului. Cunoaşterea modului în care trecutul este transformat în armătura simbolică a ordinii sociale prezente des- chide calea înspre înţelegerea a ceea ce Talcott Parsons (1951, 23) a considerat a fi nodul gordian al teoriei sociale: „problema hobbesiană a ordinii” (cum este ordinea socială posibilă?). Articolul de faţă încearcă să completeze tabloul studiilor dedicate constituirii conşti- inţei istorice româneşti existente în lite- ratura de specialitate, analize care în marea lor majoritate sunt orientate tematic şi fo- calizate pe evenimente specifice. În schimb, prezentul studiu propune o abor- dare structuralistă, focalizată pe identi- ficarea logicii sociale a periodizării folo- site în structurarea trecutului românesc, din care vor fi degajate şi analizate implicaţiile ideologice ale acesteia. Istoriografia româ- nească nu a codificat trecutul naţional într- un echivalent autohton al Marii Enci- clopedii Sovietice, ale cărei ediţii succesive să ilustreze registrul schimbărilor dictate din necesităţi de ordin politic. Totuşi, ma- nualele şcolare de istorie naţională stau mărturie a gradului în care fiecare regim socio-politic a colonizat trecutul punându-l în slujba agendei politice a timpului. Stu- diul de faţă realizează o analiză de conţinut asupra unui eşantion de manuale şcolare de istorie, urmărind modul în care conştiinţa istorică românească a fost structurată, destructurată şi restructurată în ultimul secol şi jumătate. În prima parte a lucrării este desfăşurat cadrul teoretic care ghidează analiza, insistându-se asupra funcţiei ideo- logice a cunoaşterii istorice de „semnificare socială a timpului” (Zamfir, 2005, 236) prin periodizarea trecutului. Aceasta este urmată de analiza de conţinut, în care sunt cercetate în ordine cronologică sistemele de periodizare care, succesiv, au configurat şi reconfigurat conştiinţa istorică românească. Studiul contrastează diferenţele în struc- turarea trecutului survenite în istoriografia românească, începând cu Şcoala Latinistă, trecând prin concepţia critică a istorio- grafiei interbelice, apoi prin faza anti-naţio- nalistă a primei perioade comuniste, meta- morfozată ulterior într-una naţional-comu- nistă, analiza sfârşind cu modificările aduse de perioada postcomunistă. Rezultatele stu- diului coroborează asumpţiile teoretice, ilustrând cum conjunctura socio-politică determină restructurarea majoră a trecu- tului. Astfel, cunoscând condiţiile politice, trecutul îşi pierde din proverbiala lui impredictibilitate. Poetica ştiinţei sociale. Metafora ca dispozitiv euristic Metafora, ca specie a analogiei, este responsabilă de producerea unora dintre cele mai spectaculoase efecte poetice. Construcţiile estetico-literare sunt, în mare parte, dependente de metaforizare pentru livrarea mesajului şi captarea interesului publicului cititor. Însă metaforizarea nu este proprietatea exclusivă a operelor lite- rare. La rândul lor, ştiinţele sociale capi- talizează conceptual metafore şi analogii, utilizând aceste procedee literare nu ca fi- guri de stil cu efecte estetice, ci ca dispo- zitive euristice cu efecte epistemice. Fai- moase sunt „mâna invizibilă” a pieţei pentru a cărei „mână liberă” a militat atât de ardent Adam Smith, „cuşca de fier” a birocraţiei despre care a avertizat Max Weber, sau „viaţa ca scenă” prin care Erving Goffman a teatralizat metaforic so- cietatea. Dincolo de efectul incontestabil stilistic al acestor sintagme, marele lor me- rit rezidă în faptul că reuşesc să ilumineze înţelegerea unor fenomene de o înaltă complexitate printr-o parcimonie extremă de cuvinte. Introducerea unor astfel de for- mule metaforice în discursul ştiinţific este 86 Mihai Stelian Rusu, Topografii ale trecutului... justificată nu doar pe criterii estetice, ci mai ales prin prisma faptului că reprezintă instrumente conceptuale utile în facilitarea înţelegerii unor aspecte complicate ale rea- lităţii sociale prin raportarea lor analogică la aspecte familiare. Metaforele concep- tuale, spre deosebire de metaforele stilis- tice, îşi justifică existenţa nu pe criterii estetice, ci ca unelte analitice mobilizate în scopul teoretizării realităţii socioumane. Istoria, ca demers ştiinţific de cunoaş- tere a trecutului (historia rerum gestarum), a făcut şi ea obiectul unor analogii intere- sante, unele dintre cele mai sugestive fiind de ordin geodezic. John L. Gaddis (2002), de pildă, vorbeşte despre istorie ca metodă de „cartografiere a trecutului”. Recursul la metafore de inspiraţie geodezică are o înde- lungată tradiţie şi în sociologia memoriei. În fapt, însăşi primul studiu dedicat me- moriei colective, semnat de Maurice Halbwachs (1992) în 1941, s-a numit La topographie légendaire des Evangiles en Terre sainte. Etude de mémoire collective. Titluri de monografii precum The Topography of Remembrance (Jonker, 1995) sau A Topography of Memory (Engelhardt, 2002) semnalează tentaţia metaforică de a conceptualiza memoria co- lectivă ca spaţiu simbolic ce poate fi carto- grafiat sociologic. Paşii cei mai hotărâţi în sensul concretizării metaforei geodezice într-un cadru analitic coerent au fost făcuţi de Eviatar Zerubavel (1997, 1) în cartea sa intitulată Time Maps: Collective Memory and the Social Shape of the Past, în care sunt aşezate fundamentele teoretice pentru realizarea a ceea ce autorul numeşte a fi o „topografie socio-mentală a trecutului”. Obiectivul acestui program epistemic rezidă în determinarea tiparelor structurale potrivit cărora trecutul istoric este înre- gistrat, clasificat şi organizat în conştiinţa colectivă a colectivităţilor sociale. Topo- grafierea sociologică a trecutului presupune identificarea „structurilor socio-mnemonice convenţionale” (Zerubavel, 1997, 14) care funcţionează ca principii organizatoare ale memoriei colective. Lucrarea de faţă, situându-se în pre- lungirea acestui fir al tradiţiei sociologice, analizează modul în care memoria istorică românească a fost topografiată în manua- lele de istorie naţională. Asumpţia de fun- dal pe care se bazează demersul nostru ana- litic este că modul în care trecutul colectiv este periodizat, precum şi evoluţia în timp a cadrajelor temporale, are consecinţe socio- politice de prim ordin: periodizarea trecu- tului, prin stabilirea de praguri temporale de maximă încărcătură simbolică în des- făşurarea timpului istoric, reflectă valorile, idealurile şi aspiraţiile regimului curent. Trecutul, secvenţionat în deplină conso- nanţă cu imperativele agendei politice con- temporane, este astfel instrumentalizat pen- tru a consolida ordinea socială consacrată. Topografia structurală a tre- cutului: consideraţii teoretice asupra periodizării istoriei Periodizarea timpului istoric, i.e. seg- mentarea fluxului continuu al istoriei în epoci distincte prin introducerea unor borne temporale separatoare, poate fi înţeleasă ca o formă de categorizare. Ca proces cog- nitiv, categorizarea constă în decuparea mentală a realităţii în entităţi distincte şi ordonarea entităţilor rezultante în clase de obiecte similare. Categorizarea cognitivă este o operaţiune atât de bazală în funcţio- narea minţii, încât pentru unii cognitivişti devine foarte tentantă echivalarea cogniţiei cu categorizarea. Stevan Harnad (2005, 19), spre exemplu, o spune sentenţios: „A cunoaşte înseamnă a categoriza: cogniţia este categorizare”. Chiar dacă o astfel de reducţie este neîndoielnic exagerată, cu greu poate fi minimalizat rolul categorizării în procesul gândirii. Categorizarea rămâne cu certitudine o necesitate cognitivă fără de care lumea nu ar putea fi înţeleasă. Ca Sociologie Românească, volumul XI, Nr. 1, 2013, pp. 84-102 87 specie a categorizării, periodizarea timpului istoric este la fel de necesară pentru înţe- legerea trecutului: „gândirea umană nu se poate abţine de la a divide procesul istoric în perioade delimitate” (Gurevich citat de Grinin, 2007, 76). Dacă periodizarea este o formă specifică de categorizare aplicată cunoaşterii istorice, atunci aceasta moşteneşte întregul pachet de dificultăţi filosofice asociate procesului de catego- rizare. Printre acestea, cea mai formidabilă problemă rămâne cea a gradului de cores- pondenţă dintre categorii şi realitate. Filo- sofului Wilfrid Sellars (1997) [1956] îi revine meritul de a fi elaborat ceea ce a numit „mitul datului” (the myth of the given), prin care a atacat concepţia potrivit căreia sistemul de categorii în care ne orga- nizăm cunoaşterea realităţii ar corespunde felului în care este organizată realitatea per se. Realitatea nu se imprimă asupra cog- niţiei, ci cogniţia este cea care impune o structură asupra realităţii. Ca atare, reali- tatea nu este „dată” minţii. Asupra aceluiaşi punct a insistat William James (1907) cu jumătate de secol în urmă, când sublinia faptul că realitatea nu este niciodată oglin- dită în conştiinţă fără ca imaginile reflec- tate să nu fie colorate de interese, aspiraţii sau dorinţe. James afirmă că „realitatea «independentă» de gândirea umană pare a fi un lucru foarte greu de găsit. […] am putea spune că oriunde o găsim, a fost deja falsificată” (James, 1907, 248-249; subl. în original). Ca urmare, „dâra şarpelui uman este peste tot” (James, 1907, 64). Argumentaţia poate fi expandată pentru a acoperi şi categorizarea timpului istoric. Trecutul nu vine gata secţionat. Nicio periodizare nu este naturală. „Dâra şarpelui uman”, pe care William James o reperează pretutindeni, este cu siguranţă cu atât mai prezentă în organizarea trecutului istoric. Doar că în periodizarea timpului, mult mai proeminente sunt „dârele socio-politice” lăsate în urmă de acţiunea intereselor poli- tice şi a crezurilor culturale prevalente într- o anumită comunitate la un moment dat. Schema formală înăuntrul căreia este intro- dusă desfăşurarea substantivală a istoriei este eminamente determinată de acestea înainte de orice alte considerente. Pentru Henry David Thoreau (1878, 106), „timpul nu este decât cursul de apă în care obişnuiesc să pescuiesc”. Spre deo- sebire de gânditorul american, istoricii nu se mulţumesc doar să arunce plasele lor intelectuale în râul istoriei, ci resimt nevoia de a-i controla curgerea, introducându-l în canale, modificându-i matca, sau chiar regularizându-l prin construcţia de baraje. Fluxul natural, neîntrerupt al istoriei este amenajat prin munca regulatoare a istori- cilor într-o succesiune artificială de ecluze, fiecare dintre acestea desemnând o „epocă” avându-şi propriile particularităţi, denumire şi localizare pe axa liniară a timpului isto- ric. Trusa de scule aflată la dispoziţia isto- ricului conţine o paletă largă de sisteme de periodizare, putând fractura linia continuă a trecutului în funcţie de mai multe criterii. Periodizarea marxistă, pe baza modului de producţie, este o manieră de partiţionare a trecutului care continuă să aibă trecere în rândul istoricilor. O altă posibilitate este structurarea evenimenţială a trecutului, punctele de cotitură ale istoriei cel mai adesea invocate fiind triada momentelor apocaliptice ale istoriei europene reprezen- tate de prăbuşirea Imperiului roman (476 e.n.), căderea Constantinopolului (1453) şi răsturnarea „l’Ancient Régime” prin Revo- luţia franceză (1789). Ce trebuie subliniat este că fiecare tipar de structurare a tre- cutului are o anumită „implicatură” (Grice, 1975, 43) semantico-ideologică. Niciun registru de categorizare a trecutului nu este neutru sau obiectiv, fiecare având propriul său bagaj ideologic, a cărui implicatură rezidă în grilele de interpretare a istoriei pe care le furnizează. Conştiinţa societală a trecutului, crista- lizată în memoria colectivă a unei colec- tivităţi, presupune un principiu organizator, o structură de periodizare a temporalităţii. În lipsa unei astfel de structuri organiza- 88 Mihai Stelian Rusu, Topografii ale trecutului... torice, trecutul apare în conştiinţă (indivi- duală şi colectivă) ca o masă amorfă. Siste- mele de periodizare a trecutului sunt cele care îi conferă conştiinţei istorice eşafoda- jul de care are nevoie pentru a reuşi să dea sens trecutului. Ca mijloace de structurare a timpului istoric, sistemele de periodizare punctează momentele cheie, definitorii, a căror contribuţie este decisivă la evoluţia în decursul timpului a colectivităţii sociale. Consideraţii metodologice: manualul şcolar ca document social şi „textbook research” Unul dintre suporturile şi vehiculele cele mai eficiente ale memoriei colective este reprezentat de manualele şcolare de istorie naţională. Manualele de istorie, ca „documente ale consensului” societal (Fitzgerald, 1979, 20), constituie expresia textuală a memoriei colective oficializate, administrate şi perpetuate în cadrul comu- nităţii sociale. În calitate de document so- cial în conţinutul căruia se reflectă con- sensul valoric predominant al epocii în care a fost elaborat, manualul şcolar poate fi înţeles ca fiind „urma [textuală] lăsată de un fapt [interpretativ]” (Chelcea, 2001, 476). Premisa epistemică de la care pornim rezidă în ideea că înţelegerea modului de partiţionare a trecutului utilizat în manua- lele de istorie naţională este o poartă privi- legiată de acces către înţelegerea „topo- grafiei” structurale a conştiinţei istorice româneşti. Manualele de istorie naţională consti- tuie un gen narativ care prezintă toate sem- nalmentele unei „meta-povestiri” (Lyotard, 1993, 15). De regulă pătrunse adânc de spi- ritul naţionalist, manualele şcolare de isto- rie relatează o poveste grandioasă, pigmen- tată cu dramatism eroic, tragedii colective şi izbânzi înălţătoare, a marşului naţiunii prin vicisitudinile istoriei întru împlinirea destinului său prestabilit. Ca atare, nara- ţiunile naţiunii şi povestirea traseului în timp urmat de „sufletul românesc” înfruntat permanent de „teroarea istoriei” (Eliade, 1984) pot fi introduse în categoria mitoisto- riei. Însă aceste naraţiuni istorice semi- ficţionale, a căror funcţie decisivă nu este atât reprezentarea obiectivă a trecutului cât mai ales crearea solidarităţii sociale şi asi- gurarea loialităţii indivizilor faţă de „comu- nitatea terminală” a naţiunii (Emerson, 1960, 96), trebuie livrate auditoriului într-o formă schematizată. Hayden White (1973, 7) numeşte această operaţiune „emplot- ment”, prin care se referă la necesitatea de a introduce informaţia relatată într-o struc- tură narativă, astfel încât aceasta să bene- ficieze de o stare iniţială, o intrigă care să antreneze o desfăşurare a acţiunii, şi un deznodământ. Cel mai apropiat echivalent semantic pentru conceptul de „emplot- ment” pare a fi noţiunea de „regizare”; Lucian Boia (2011, 53), în schimb, preferă expresia „dramatizare”. În absenţa acestei schematizări, informaţia rămâne nestruc- turată şi lipsită de relevanţă emoţională, astfel încât scopul lor ultim, acela de a electriza sentimentele patrotice şi loialită- ţile faţă de statul-naţiune, rămâne neînde- plinit. Periodizarea istoriei este instru- mentul prin care se realizează acest „emplotment” la nivelul meta-povestirii istoriei naţionale. Introducând rupturi în continuitatea timpului istoric prin care sunt create „insule [omogene] de semnificaţie” istorică (Zerubavel, 1998, 318), periodi- zarea constituie scheletul structural al meta-naraţiunii istorice româneşti înăuntrul căruia evenimente particulare capătă sens prin raportare la întreg. Identificarea princi- piilor constitutive acestor sisteme de refe- rinţă temporală, în calitatea lor de surse de semnificare a evenimentelor trecutului, devine esenţială pentru înţelegerea modului în care o comunitate socială îşi adminis- trează propriul său trecut. Studiul recurge la ceea ce în literatura metodologică s-a fixat sub denumirea de „textbook research”. Ca ramură a metodei Sociologie Românească, volumul XI, Nr. 1, 2013, pp. 84-102 89 analizei de conţinut aplicată pe cercetarea manualelor şcolare, aceasta este tehnica prin care se realizează „inferenţe valide şi replicabile de la texte la contextele utilizării acestora” (Krippendorff, 2004, 18). Studiul de faţă realizează o „analiză verticală” (Pingel, 2010, 30), urmărind diacronic modul cum conştiinţa istorică românească a fost structurată şi restructurată prin inter- mediul sistemelor de periodizare. Întrucât analiza cuprinde manuale de istorie şcolară începând din a doua jumătate a secolului al XIX-lea până în preajma anului 2000, acest tip de analiză se apropie de abordarea nu- mită „istorie serială” (Braudel, 1980a, 91), constând în investigarea unor serii con- secutive de date privind acelaşi subiect cu scopul de a surprinde evoluţia în „durata lungă” a fenomenului cercetat. Balamalele romano-bizantine ale istoriei poporului român Convenţionalitatea inerentă a selecţiei „punctelor de sprijin” care alcătuiesc osa- tura temporală a istoriei face ca orice sis- tem de mapare a trecutului să fie posibil. În aceste condiţii, nu trebuie să ne mire de- cizia lui August Treboniu Laurian (1853) de a plasa originea istoriei poporului român tocmai în 753 î.e.n., anul mitic al înteme- ierii Romei. În concepţia corifeului Şcolii Latiniste, istoria românilor se dizolvă în istoria Romei, astfel că cele două popoare, alături de istoriile aferente, se confundă până la identitate. Laurian elaborează o schemă triptică de clasificare a trecutului poporului român, fiecărei mari perioade de- dicându-i câte un volum din cele trei care for- mează monumentala sa Istoria Romaniloru: a) de la fundarea Romei până la căderea imperiului Roman de la apus (a. R. 1- 1229); b) de la căderea imperiului Roman de la apus până la căderea Constantino- polului (a. R. 1229-2206); c) de la căderea Constantinopolului până în zilele noastre (a. R. 2206-2600). Două sunt momentele capitale în istoria poporului român imagi- nată de Laurian: originea Romei (şi implicit a poporului român) şi prăbuşirea Constan- tinopolului. Acestea două evenimente pivo- tale constituie ceea ce Thomas Cahill (1995) a numit „balamalele istoriei” (the hinges of history), sau, în cuvintele lui Kenneth L. Woodward (1998), „balamalele pe care se leagănă uşa istoriei”. Întregul sistem de cronologizare a fost recalibrat, anul 1 al istoriei poporului român devenind întemeierea Romei. Totuşi, probabil pentru a nu dezorienta cititorul, trezit aruncat într- o cu totul nouă ordine temporală, Laurian indică în paralel cu cronologia romană (a. R., „anul Romei”) şi cronologia creştină convenţională (Xp., după semnul mono- gramei lui Isus Cristos). Însă cronologia creştină este introdusă doar ca instrument secundar de orientare, evenimentele din corpusul textual fiind datate conform cro- nologiei romane. Astfel, de exemplu, Laurian plasează viaţa lui Mihai Viteazul între a. R. 2311-2354 (Xp. 1558-1601). „Implicatura” ideologică a sistemului laurian de periodizare este evidentă: ambele momente definitorii ale istoriei poporului român sunt plasate în trecutul Romei, respectiv al Bizanţului, fapt ce semnifică fără niciun dubiu hermeneutic latinitatea bizantină a poporului român. Fixând cele două centre de greutate ale istoriei româ- nilor în Roma şi Constantinopol, Laurian a realizat o „transpunere la nivel istoric a dimensiunilor genetice şi spirituale ale românilor” (Roşu, 2004, 121). Românitatea devine astfel produsul alchimiei istorice dintre romanitatea genetică şi bizantinitatea spirituală. Elementul latinist rămâne totuşi dominant, aşa cum o arată restructurarea cronologică a istoriei. Pe lângă reliefarea romanităţii, efectul simbolic al cronologiei romane este acela de a evidenţia vechimea, continuitatea şi nobilitatea originară a poporului român, caracteristici care pot fi contrastate în raport cu popoarele migra- 90 Mihai Stelian Rusu, Topografii ale trecutului... toare care au ajuns să încercuiască „insula de latinitate” românească. „Romanomania” (Kogălniceanu, 1982) [1843], atât de pregnantă în Istoria Româ- nilor din 1853, devine serios subţiată în manualul Elemente de istoria Românilor pentru clasele primare (Laurian, 1870), a cărui ediţie princeps din 1859 va cunoaşte doisprezece noi ediţii până în anul 1875 (Murgescu, 1999, 242). Două mutaţii ma- jore faţă de discursul anterior anunţă diluţia latinismului radical: a) abandonarea crono- logiei romane în favoarea mult mai con- venţionalei cronologii creştine, şi b) daco- centrismul geografic, în sensul că epopeea poporului român nu mai este localizată geografic ca avându-şi originea în Roma, ci teritoriul Daciei devine cadrul spaţial de referinţă. Laurian (1870) scrie de fapt o istorie a Daciei care începe dinainte de venirea romanilor, trece prin diferite „stări” succesive („starea Daciei sub imperatorii Bizantini”; „starea Daciei sub domni independenţi”; „starea Daciei după căderea Constantinopolului” etc.), încheindu-se cu starea Daciei sub domnia lui Carol I. Dimensiunea teritorială (dacică) ia locul dimensiunii etnice (romane) ca ax central al istoriei poporului român, însă această substituţie nu afectează semnificativ temele constitutive ale naţiunii române: vechimea şi continuitatea istorică. Dimpotrivă, insis- tenţa asupra factorului teritorial pune în lumină imobilismul geografic al poporului român. Spre deosebire de marea schemă a isto- riei româneşti avansată de August Treboniu Laurian, manualul redactat de Nicolae Iorga (1910) reprezintă exact opusul. Fără a fi fundamentat pe vreun sistem general de structurare temporală a istoriei, principiul organizator al manualului lui Iorga este durata perioadei de domnie. Astfel, în loc să avem o serie limitată de mari epoci simi- lare unor ample bazine de acumulare isto- rică, Iorga conceptualizează cursul istoriei ca o înlănţuire continuă de domnii mini- epocale. Esenţa istoriei românilor este re- dusă la un şirag nominal. Contrastul nu putea fi mai mare faţă de idealul utopic nutrit de Fernand Braudel (1980b, 10) de a scrie o „istorie anonimă”, în care scena istoriei este evacuată de intenţionalitatea indivizilor, iar reflectorul analitic se fixează în schimb asupra mecanismelor structurale cu bătaie lungă care acţionează în culise. În antiteză cu „istoria fără oameni” (formula îi aparţine lui Emmanuel Le Roy Ladurie) practicată de Şcoala Analelor, unde pro- cesele subterane şi mişcările tectonice ale istoriei sunt privilegiate epistemic în detri- mentul acţiunilor indivizilor, care sunt re- trogradaţi la statutul de „insecte umane” (Burke, 1990, 41), naraţiunea lui Iorga pre- zintă o istorie nominală, intens personali- zată, în care toate evenimentele se desfă- şoară în umbra marilor protagonişti ai istoriei. Naţionalismul critic al istorio- grafiei interbelice Profesionalizarea câmpului de produ- cere a discursurilor istorice petrecută înce- pând cu intrarea în secolul XX a presupus ieşirea din paradigma istorică utilizată de cărturarii Şcolii Ardelene, ceea ce a coincis cu o infuzie de spirit critic în modul de raportare la trecutul istoric. Imperativele de ordin profesional trebuiau conciliate cu comandamentele naţionaliste. Istoriografia interbelică românească a încercat acest dificil compromis, după cum indică şi N. A. Constantinescu (1928, 3): „Sarcina de a întreţine necontenit viu sentimentul conşti- inţei naţionale, fără a ştirbi adevărul şi fără a cădea în banalitatea exaltărei patriotice – nu e prea uşoară”. Adevăr întru naţiona- lism, acesta pare a fi sloganul istoriografiei interbelice. În ciuda dificultăţii de a armo- niza aspiraţiile epistemice înspre adevăr cu menţinerea febrilităţii naţionaliste, artizanii istoriografiei interbelice au reuşit să găsească calea de mijloc între cele două. Sociologie Românească, volumul XI, Nr. 1, 2013, pp. 84-102 91 Istoria critică, în mare măsură deba- rasată de încărcătura manifest naţionalistă, este reflectată şi în periodizarea operată de N. A. Constantinescu (1928) în Istoria Românilor. Trecutul românesc este pre- zentat ca o dramă în patru acte: 1) Partea I – din cele mai vechi timpuri până la 600 d. Chr.; 2) Partea II (600-1504), interval temporal bi-epocal, întrucât cuprinde: a) Epoca de întemeiere a neamului Românesc (600-1300) şi b) Epoca de neatârnare (1300-1500); 3) Partea III (1504-1821) găzduieşte o succesiune de alte patru epoci: a) Sta- bilirea suzeranităţii turceşti; b) Epoca lui Mihai; c) Epoca lui Brâncoveanu; d) Epoca Fanarioţilor; 4) Partea IV (1821-1921), ultimul act al dramei istorice româneşti, se sfârşeşte cu a) Epoca Redeşteptării (1821-1859), conceptualizată ca preludiu pentru b) Epoca Unirii (1859-1919). Surprinzătoare este absenţa pragului 1600, anul unificării celor trei principate româneşti de către Mihai Viteazul, din structura temporală a trecutului românesc. Momentul 1600, vertebra cardinală a isto- riei româneşti în perspectiva naţionalistă, este deliberat eliminată din succesiunea de momente simbolice transformate în borne temporale. Evitând capcanele „naţionalis- mului retrospectiv” (Smith, 1998, 19) (i.e. tentaţia de a proiecta intenţii, aspiraţii şi idealuri naţionaliste într-un trecut în care ideologia naţionalismului nu apăruse încă pe scena ideilor politice), N. A. Constan- tinescu (1928) epurează „Cea dintâi Unire a tuturor Românilor” (163) de orice intenţio- nalitate naţionalistă: aceasta „nu putea să dureze”, în primul rând „fiindcă era o unire silită, din care lipsea unirea sufletească” (169). În interpretarea critică a lui Constan- tinescu, Mihai Viteazul a servit idealul naţional, dar „fără a-şi da seama” (175), acest fapt datorându-se absenţei conştiinţei unităţii naţionale în acel moment istoric. În aceeaşi tradiţie critică, de-naţionali- zantă, se înscrie şi manualul redactat de R. David (1937). În plus faţă de maniera de periodizare folosită de Constantinescu, R. David introduce un capitol suplimentar, istoria românilor fiind conceptualizată ca desfăşurându-se într-o înlănţuire de cinci epoci: 1) Epoca formării poporului român (513 î.Hr. [expediţia lui Darius I împotriva sciţilor]-1241 d.Hr. [sfârşitul domniei lui Ioan Asan al II-lea]); 2) Epoca formării statelor române (1241- 1386 [începutul domniei lui Mircea cel Bătrân]); 3) Poporul şi statele române în epoca creş- terii puterii turceşti (1386-1711 [fuga lui Dimitrie Cantemir, care semnalează începutul epocii Fanarioţilor]); 4) Poporul şi statele române în epoca descreşterii puterii turceşti (1711-1856 [Pacea de la Paris]); 5) Epoca unirii, independenţei şi întregirii (1856-1930). Din nou, momentul 1600 este absent din schema istoriei poporului român. Nu mai puţin curioasă este selectarea anului 1856, anul Păcii de la Paris care „înseamnă sfârşitul influenţei ruseşti” (David, 1937, 143), şi nu a anului 1859, anul Unirii Moldovei şi Ţării Româneşti, ca debut al perioadei contemporane. Structura trecu- tului românesc elaborată de David poate fi denominată ca tipul de periodizare relaţio- nală, întrucât istoria poporului român este înţeleasă în relaţie aproape exclusivă cu Imperiul Otoman. Axa centrală a istoriei este creşterea şi descreşterea Curţii Oto- mane, trecutul românesc fiind înţeles ca orbitând în jurul destinului Porţii. Istoria românilor este reprezentată ca funcţie a corso e ricorsi a Imperiului Otoman. Totodată, niciunul dintre momentele cheie ale istoriei românilor nu face vreo referire la istoria Transilvaniei. Ancorarea acesteia în sfera Regatului Ungariei şi a Imperiului Habsburgic, îngreunând integrarea într-o schemă unitară a istoriei românilor, a 92 Mihai Stelian Rusu, Topografii ale trecutului... favorizat minimalizarea ponderii acordată teritoriului transilvan în istoria generală a românilor. Excluderea Ardealului a devenit norma istoriografiei naţionale româneşti. După cum se va vedea în continuare, dis- cursul istoriografic vehiculat în manualele şcolare prezintă ceea ce poate fi numită o viziune regăţeană asupra istoriei românilor, istoria Transilvaniei ocupând un loc minimal în economia simbolică a trecutului românesc. Modul de raportare la acţiunea lui Mihai Viteazul poate fi luată ca un baro- metru al naţionalismului istoriografic. Din acest punct de vedere, periodizarea lui N. A. Constantinescu denotă minimumul de naţionalism în conceptualizarea istoriei poporului român, din două motive: în primul rând, pentru că evacuează sensul intrinsec naţional al „Cuceririi Ardealului şi Moldovei” (Constantinescu, 1928, 163), şi în al doilea rând, prin faptul că momentul 1600 nu face parte din armătura structurală a cronologiei trecutului românesc. Deşi majoritatea manualelor şcolare de istorie publicate în perioada dintre cele două mari războaie împărtăşesc calitatea de a fi critice cu privire la sensul naţional al unirii de la 1600, cu excepţia lui Constantinescu (1928) şi David (1937), toate celelalte alocă un statut pivotal anului 1600 în structurarea periodică a istoriei românilor. Modulând trecutul conform unei parti- turi similare structural cu cea a lui David (1937), manualul semnat de colectivul alcă- tuit din M. Petrescu, Remus Ilie şi I. Totoiu (1935, 4), precum şi Istoria românilor a lui Remus Ilie (1936), recurg la o diviziune cvintuplă a trecutului românesc: 1) Perioada veche, „care începe cu primele ştiri privitoare la pământul românesc şi merge până la 1300”; 2) Perioada formării şi organizării Princi- patelor (1300-1400); 3) Perioada luptelor pentru apărarea gra- niţelor dunărene (1400-1600); 4) Perioada decadenţei politice (1600- 1821); 5) Perioada luptelor de libertate şi unitate (1821-1919). Pragul simbolic reprezentat de anul 1600 îşi face apariţia ca moment de fractură al istoriei românilor, marcând climaxul eroismului românesc şi totodată începutul decadenţei politice pe măsură ce statele române intră din ce în ce mai adânc în zodia dominaţiei otomane, a cărei maximă expresia va fi în ceea ce R. David (1937) a numit „Culmea asupririi turceşti: Epoca Fanarioţilor”. Din nou, ponderea Transil- vaniei este neglijabilă: viziunea regăţeană este cu atât mai pregnantă cu cât la sfârşitul manualului este ataşat inventarul „Domni- lor Ţărilor Române” (Petrescu et al. 1935, 393-400), în care sunt listaţi pe două co- loane, în paralel şi în ordine cronologică, toţi conducătorii Ţării Româneşti şi ai Moldovei începând cu secolul al XIV-lea. Prin neincluderea domnilor ardeleni, autorii lasă să se înţeleagă că Transilvania nu face parte din „Ţările Române”! Principalul cri- teriu de incluziune/excluziune pare a fi etnia clasei conducătoare. Criteriul terito- rial, căruia i s-a conferit atât de multă semnificaţie în chestiunea disputată a conti- nuităţii daco-romane după retragerea aure- liană din 271 e.n., este detronat de criteriul etniei elitei politice. Istoria românilor de- vine astfel o istorie etno-politică. Istoria politică a Transilvaniei, atât de intim aso- ciată de nomenclatura conducătorilor de etnie maghiară, a fost trecută în umbră. Însă nu se poate trece cu vederea faptul că acest criteriu nu este aplicat riguros: epoca fanariotă continuă să fie reliefată în majoritatea periodizărilor istoriei românilor ca un interval definitoriu, chiar dacă simbo- lizează o perioadă negativă în evoluţia spre autonomie a poporului român. Respectarea cu stricteţe a criteriului etniei elitei politice ar prescrie eludarea importanţei epocii fanariote în devenirea poporului român, ceea ce nu se întâmplă în discursul isto- riografic gravat în manualele şcolare de istorie naţională. Sociologie Românească, volumul XI, Nr. 1, 2013, pp. 84-102 93 O altă caracteristică a discursului dez- voltat în manualele interbelice rezidă în eforturile de europenizare a istoriei româ- nilor. Aproape toate manualele publicate în anii dintre războaie conţin o declaraţie de intenţii programatice în care se insistă asupra necesităţii de a ieşi din înţelegerea autarhică a istoriei românilor, concomitent cu integrarea acesteia în istoria universală. Încă din 1928, N. A. Constantinescu de- clara în introducerea sa la Istoria Româ- nilor că a „recurs mai des la comparaţia cu faptele şi datele din istoria popoarelor vecine” (Constantinescu, 1928, 3), şi că, „spre deosebire de predecesorii mei, am căutat un alt criteriu de împărţire a ma- teriei, în tendinţa ce am urmărit de a nu lăsa expunerea evenimentelor prea mult într-o izolare nefirească de istorie universală” (4). În aceeaşi tradiţie integraţionistă, Scarlat Lambrino, Gheorghe Lazăr şi Virgiliu P. Arbore (1939, 3) pleacă de la premisa că „istoria poporului nostru nu s-a desfăşurat în mod izolat; ea se împleteşte cu istoria popoarelor vecine ţării noastre”. Conse- cinţa logică a integrării în istoria universală şi a comparării cu istoria popoarelor vecine a constat în dezvoltarea unei conştiinţe acute şi resemnate a inferiorităţii, cel mai intens prezentă în Prefaţa scrisă de D. D. Patraşcanu (1937) la Istoria Românilor pentru clasa a IV-a secundară din care vom cita in extenso: „Desigur istoria popoarelor apusene, în desfăşurarea ei, ne prezintă figuri gigantice, culturi străvechi şi evenimente mai formi- dabile decât le putem găsi în viforosul nostru trecut. […] Chiar dacă avem în ve- dere veşmântul greu şi somptuos, care îmbracă istoria popoarelor mari, încă nu trebuie să ne ruşinăm de cămeşa săracă de pe trupul nostru. Căci, pentru noi, ea este adevărata cămeşă a fericitului” (Patraşcanu, 1937, iii). Istoria românilor nu mai poate fi privită în propriul ei cadru de referinţă. Majo- ritatea manualelor interbelice elaborează pe marginea raportului naţional-universal, ra- port care de cele mai multe ori ia forma românesc-occidental. Periodizarea trecutu- lui românesc este acum precedată de perio- dizarea istoriei universale, faţă de care isto- ria românilor capătă sens. Astfel, Scarlat Lambrino, Gheorghe Lazăr şi Virgiliu P. Arbore (1939) prezintă următoarea schemă periodică a istoriei naţionale în raport cu istoria universală, reprodusă şi de Petre P. Panaitescu (1942): Tabel 1: Periodizarea istoriei universale şi a celei naţionale Epoca Istoria universală Istoria naţională Epoca antică Mileniul IV î.Chr.–476 d.Chr. 512 î.Chr.–271 d.Chr. 476–1250 271–1300 Evul mediu 1250–1453 1300–1600 Epoca modernă 1453–1789 1600–1821 Epoca contemporană 1789–până în vremea noastră 1821–până astăzi Raportarea istoriei naţionale la cea universală amplifică dimensiunea defazării sau chiar a retardului istoric acumulat de societatea şi cultura românească. Spre deo- sebire de Patraşcanu (1942), care îşi asumă în mod făţiş inferioritatea poporului român, Lambrino et al. (1939, 4) recunosc implicit decalajul atunci când afirmă că „Istoria noastră nu s-a dezvoltat la fel cu istoria popoarelor apusene, care a fixat epocele istoriei universale. Deşi este alcătuită din aceleaşi elemente caracteristice celor patru epoce ale Apusului, desfăşurarea eveni- mentelor istorice în ţinutul ocupat de nea- mul nostru s-a petrecut într-un ritm cu totul deosebit”. Ritmul „cu totul deosebit” este formula eufemistică pe care autorii o gă- sesc pentru a descrie întârzierea cronică a 94 Mihai Stelian Rusu, Topografii ale trecutului... societăţii româneşti faţă de occident. To- tuşi, chiar dacă este unanim recunoscută superioritatea civilizaţiei şi istoriei occiden- tale, mândria patriotică răbufneşte în câteva puseuri de orgoliu naţionalist. În această cheie poate fi interpretată afirmaţia făcută de Lambrino et al. (1939, 3), care după ce admit implicit caracterul inferior al istoriei româneşti, susţin totuşi că „deasemenea sunt epoci în istoria noastră, bunăoară aceea a lui Ştefan-cel-Mare, aceea a lui Mihai Viteazul şi mai recent aceea a lui Ferdinand I-iu, care fac parte deadreptul din istoria universală”. Retardul istoric atât de acut prezent în conştiinţa naţională românească nu putea fi minimalizat doar prin elevarea anumitor momente eroice ale trecutului românesc la nivelul istoriei occi- dentale. Un laitmotiv sacrificial, care să reliefeze victimizarea poporului român înspre binele Europei creştine oferea o explicaţie mult mai confortantă. Iar istorio- grafia românească a găsit raţionalizarea justificativă: statele române şi-au epuizat energiile creative în stăvilirea înaintării Islamului. Astfel, chiar dacă „n-a avut niciun plan, iar cucerirea ţinuturilor româ- neşti […] a fost determinată de o nece- sitate” (Petrescu et al., 1935, 217), „Mihai a luptat ca un erou pentru binele Europei creştine” (Constantinescu, 1928, 175). Sta- rea obiectivă de înapoiere a societăţii româ- neşti a fost compensată simbolic prin mitul sacrificiului creştin în faţa puhoiului oto- man întru salvarea Europei (Boia, 2011, 255). Conclusiv, discursul istoriografic din perioada interbelică etalează un naţionalism critic, în care excesele interpretative şi licenţele naţionaliste sunt drastic temperate. Coexistenţa unor multiple manuale şcolare de istorie naţională face ca discursul epocii să capete accente de polyglossia. În ciuda evantaiului destul de divers al discursurilor, există o serie de note comune. În primul rând, evidentă este europenizarea istoriei naţionale româneşti prin integrarea acesteia în matca istoriei occidentale. Apoi, cu câ- teva excepţii (Constantinescu, 1928; David, 1937), toate celelalte manuale afişează o ambivalenţă faţă de momentul 1600 în isto- ria românilor: chiar dacă există un consens unanim asupra faptului că acţiunea unifi- catoare a lui Mihai Viteazul nu a fost moti- vată de idealuri naţionale, „ci numai de interese politice” (Lambrino et al., 1939, 212), acest fapt nu îi împiedică pe autorii de manuale să investească retrospectiv anul 1600 ca punct cardinal al istoriei românilor. De asemenea, demnă de remarcat este ten- dinţa regăţeană a istoriografiei naţionale, i.e. scrierea unei istorii etno-politice a elitei conducătoare, ceea ce face ca istoria Transilvaniei să fie puternic marginalizată datorită faptului că a fost condusă de domni de origine etnică non-română. Istorie prin decret: sovietizarea trecutului românesc Preluarea puterii politice şi guverna- mentale de către Partidul Comunist din România (PCdR) în 1945 şi ulterior abdi- carea Regelui Mihai I în 1947 au însemnat o radicală schimbare de regim socio-politic. Imaginea trecutului, ca resursă simbolică de legitimare şi contrafort ale ordinii consacrate, nu putea rămâne nealterată. Una dintre cele mai presante preocupări ale noului regim în procesul de consolidare a puterii a fost aceea de „colonizare a tre- cutului” (Rusu, 2011), posibilă prin impu- nerea unei noi grile de interpretare a istoriei poporului român care să ranforseze noul status quo. Colonizarea comunistă a istoriei a făcut ca întreaga osatură a trecutului să fie revertebrată. Noua armătură a istoriei deveneau principiile inexorabile ale „Marxism-Leninismului” (Roller, 1952, 1, majuscule în original), singurele „cu ade- vărat ştiinţifice”, capabile să redea istoria românească „aşa cum s-a desfăşurat real- mente” (Roller, 1952, v). Publicarea în 1947 a manualului unic coordonat de Mihail Roller simbolizează Sociologie Românească, volumul XI, Nr. 1, 2013, pp. 84-102 95 expresia supremă a „istoriei prin decret” (historiae ex fiat), comandată la ordinele partidului, elaborată de membri ai parti- dului şi ratificată de conducerea partidului. Dacă discursul interbelic conceptualizează istoria poporului român ca gravitând în jurul axei reprezentate de Imperiul Otoman, manualul lui Roller păstrează aceeaşi abordare relaţională, însă substituie reperul central, care devine acum U.R.S.S. Chiar şi numele manualului, Istoria R.P.R. (1952), indică reconfigurarea identităţii nominale a statului român după formula sovietică, de- numirea consacrată a statului fiind redusă la o succesiune de litere (Boia, 2011, 123- 124). Acronimizarea identităţii nominale a statului român la R.P.R. relevă fără niciun echivoc adoptarea modelului sovietic. Ideologia internaţionalistă a comunis- mului timpuriu recomanda păstrarea anco- rării în universalitate a istoriei provinciale a poporului român. Manualul lui Roller res- pectă acest dictat internaţionalist, istoria naţională fiind încastrată în ritmurile isto- riei universale. În cel mai pur stil al mate- rialismului dialectic, istoria societăţii ome- neşti este divizată în cinci orânduiri funda- mentale, forţa motrice care asigură pro- pulsia dintr-o orânduire în alta fiind lupta de clasă. Tabel 2: Periodizarea marxistă a istoriei universale şi a celei naţionale Orânduirea socială Istoria universală Istoria naţională Orânduirea comunei primitive – Până în 106 e.n. Orânduirea sclavagistă Până în 476 e.n. 88 î.d.e.n.–271 e.n. Orânduirea feudală 476–1789 271–1821 Orânduirea capitalistă 1789–1917 1821–23 august 1944 Orânduirea socialistă 1917–prezent 23 august 1944–prezent Nicăieri infiltraţiile ideologice şi co- mandamentele politice nu au fost mai evi- dente decât în imaginea rolleriană a tre- cutului. Istoria românilor este „trasă în schema” marxistă a succesiunii orânduirilor sociale. Deşi nu este menţionată explicit, prezentă numaidecât în filosofia marxistă a istoriei se află o a şasea orânduire termi- nală, punctul terminus al istoriei, orându- irea comunistă. Două menţiuni merită reliefate: în pri- mul rând, borna temporală care divide orânduirea capitalistă („regimul burghezo- moşieresc”) de orânduirea socialistă („regi- mul de democraţie populară”) este singura datată cu maximă precizie cronologică. Data de 23 august 1944, care marchează „eliberarea ţării noastre de către glorioasa Armată Sovietică” (Roller, 1952, 11), este investită simbolic cu statutul de moment fondator al noii epoci istorice de construire a societăţii socialiste în R.P.R. „după exemplul şi cu ajutorul” U.R.S.S. În al doilea rând, evidentă este rejectarea siste- mului creştin de cronologizare. Introdu- cerea modalităţii de datare non-religioasă trebuie înţeleasă ca parte integrantă a poli- ticii mult mai ample de ateizare a societăţii româneşti. Pentru prima dată în istorio- grafia românească, după cronologia romană promovată fără succes de August Treboniu Laurian (1853), îşi face apariţia un sistem laic de cronologizare. Chiar dacă păstrează numerotaţia creştină, în care anul 1 îşi are obârşia în data tradiţională (dar eronată) a naşterii lui Isus, semnificaţia religioasă a acestei date este eliminată, după cum reiese din pasajul următor: „Astăzi se întrebuinţează sistemul de a număra anii înainte de era noastră (î.d.e.n.) şi după era noastră (e.n.). În mod convenţional, era noastră începe cu al 31- lea an de domnie al împăratului roman August (dată considerată de unii ca an de naştere a lui Isus Hristos)” (Roller, 1952, 8). 96 Mihai Stelian Rusu, Topografii ale trecutului... Reinterpretarea semnificaţiei anului 1 al istoriei ca al 31-lea an de domnie al împă- ratului August poate fi luată drept o „spă- lătură semantică” menită să elimine colora- tura creştină din cronologia convenţională. Memoriae quo ante, status quo nunc: turnura naţionalistă a comunismului matur Ca stat satelit, aflat sub ocupaţie mili- tară sovietică (trupele Armatei Roşii retră- gându-se în 1958), România manifesta o maximă sensibilitate faţă de evoluţiile po- litice de la Moscova. Schimbările din cen- trul politic moscovit erau ulterior modelate în periferia românească prin adoptarea de politici strâns corelate directivelor Kremlinului. Istoriografia nu face excepţie. Transformată în armă de propagandă poli- tică şi aliniată frontului ideologic socialist, istoria a fost mobilizată, mai mult ca nici- odată, ca sursă de legitimare şi resursă simbolică pusă în slujba partidului devenit unic. Prefigurată în teoria lui J. V. Stalin a „socialismului într-o singură ţară”, apoi din ce în ce mai manifestă în secvenţa de eve- nimente politice care s-au succedat în U.R.S.S. (moartea lui Stalin în 1953 urmată de vigurosul denunţ post-mortem al cul- tului personalităţii de către N. Hruşciov în 1956), schimbarea plăcii ideologiei sovie- tice de la internaţionalism la naţionalism s- a repercutat rapid şi asupra politicii şi istoriografiei româneşti. Ceea ce, calchiată nominal după reforma protestantă al cărui protaganist principal a fost Martin Luther, a fost numită „reforma comunistă” (Urban, 1979), a afectat inevitabil şi modul de con- ceptualizare a trecutului. Două mutaţii ma- jore sunt evidente în această reformă pe plan istoriografic: a) re-naţionalizarea tre- cutului, epurat anterior de orice semnificaţii naţionale în urma campaniei rolleriene; b) abandonarea progresivă a dogmei mar- xist-leniniste în periodizarea trecutului în funcţie de modul de producţie şi orânduirea socială. Modificările suferite de structura şi sub- stanţa istoriei româneşti nu au fost abrupte şi nici radicale, deşi efectul cumulativ al retuşurilor s-a dovedit a fi unul destul de dramatic. Două etape pot fi distinse în pre- lungul proces de prefacere post-rolleriană a trecutului românesc. Într-o primă fază, deşi factorul naţional a fost reintrodus timid în meta-naraţiunea românească, periodizarea trecutului a rămas cea marxist-leninistă. Pe tot parcursul deceniului şase şi chiar şi la începutul celui de-al şaptelea, după cum atestă manualul semnat de Dumitru Almaş et al. (1966), precum şi cel redactat de Florea Dragne et al. (1971), s-a menţinut periodizarea întocmită de Roller, care poate fi considerată de extracţie pur marxist- leninistă. Într-o fază secundă, periodizarea trecu- tului s-a făcut conform unei scheme duble, utilizându-se în paralel două coduri nomi- nale pentru desemnarea perioadelor: dog- matica formulă a orânduirilor primitivă- sclavagistă-feudală-capitalistă-socialistă, dar care este acum secondată de un sistem denominativ paralel: „epoca străveche şi veche” acoperă orânduirile comunei pri- mitive şi sclavagistă, „epoca de trecere la feudalism”, „evul mediu” ca interval echi- valent pentru orânduirea feudală, „epoca modernă” corespunzând orânduirii capita- liste, şi „epoca contemporană” reprezen- tând orânduirea socialistă (Daicoviciu et al., 1972). Astfel, anul 1972 este decisiv în desprinderea de structurarea tipic marxistă a timpului istoric românesc şi introducerea unui sistem „dublu mixt” de periodizare a trecutului, menţinut până la prăbuşirea re- gimului comunist. Tranziţia va fi încheiată doar în ediţia din 1991 (Daicoviciu et al., 1991), în care clasificarea standard mar- xistă pe bază de orânduiri este complet eli- minată, tot ceea ce rămâne fiind succesi- unea epocilor veche-medie-modernă-con- temporană. Sociologie Românească, volumul XI, Nr. 1, 2013, pp. 84-102 97 În anii ’80 se conturează noua logică naţional-comunistă de periodizare a trecu- tului românesc: 1. Istoria antică a României (sic!) (din cele mai vechi timpuri până în sec. VIII e. n.); 2. Istoria medie a României (sec. VIII–1821); 3. Istoria modernă a României (1821–1918); 3.1. Perioada formării României mo- derne (1821–1878); 3.2. Perioada făuririi statului naţional unitar (1878–1918); 4. Istoria contemporană a României (1918→); 4.1. Perioada interbelică (1918–23 august 1944); 4.2. Epoca socialismului (23 august 1944–prezent); 4.2.1. Etapa revoluţiei de eliberare socială şi naţională, anti- fascistă şi antiimperialistă (23 august 1944–30 de- cembrie 1947); 4.2.2. Etapa făuririi şi consolidării bazei tehnicomateriale a socialismului (1948–1969); 4.2.3. Etapa făuririi societăţii so- cialiste multilateral dezvol- tate şi înaintării ţării spre comunism (1969–prezent). Structura periodică a trecutului româ- nesc a fost, încă o dată, transpusă pe baze naţionaliste, în timp ce istoria românilor a fost, încă o dată, reinjectată cu „duhul naţional”. Ca urmare, schema marxistă de periodizare bazată pe moduri de producţie şi orânduirile sociale aferente a fost substi- tuită cu o structură periodică centrată pe evidenţierea evenimentelor naţionale, cum sunt revoluţia de eliberare naţională din 1821, independenţa naţională obţinută în 1878, sau crearea României Mari în 1918. Contorsiunea naţionalistă operată în ca- drul regimului comunist a provocat o reva- lorizare masivă a factorului naţional din istoria, devenită bimilenară, a statului ro- mân. Recursul la naţionalism în discursul istoriografic, după mai bine de un deceniu de propagandă inter- şi chiar anti-naţio- nalistă, reflectă capacitatea istoriei de a fi folosită ca unealtă discursivă în fasonarea memoriei colective în acord cu imperati- vele politice ale zilei. Naţionalismul a fost recuperat, radicalizat şi reinstalat ca axă centrală a conştiinţei istorice româneşti. Din acest motiv, putem vorbi despre „me- moriae quo ante”, i.e. restituirea memoriei societale antesocialistă, profund marcată de ideologia naţionalistă. În acelaşi timp, de- plasarea înspre naţionalism a fost calculată ca strategie politică de consolidare a unui regim afundat din ce în ce mai adânc în criză. Restârnirea fermentului naţionalist şi a sentimentelor patriotice (rămase încă nestinse de propaganda rolleriană) şi ampli- ficarea lor paroxistică a constituit o „terapie prin mit[o-istorie]” (Tomiţă, 2007, 12) ca reţetă ideologică de compensare a gravelor deficite economice. Reinventarea comu- nistă a soluţiei naţionaliste a fost o manevră de legitimare politică, al cărei succes s-a datorat exploatării unor sensibilităţi colec- tive larg răspândite în rândul populaţiei. Însă, chiar dacă regimul totalitar a repus memoria antebelică în drepturi, scopul urmărit a fost ranforsarea ordinii socio- politice socialiste. Avem aşadar restituirea memoriei în slujba fortificării regimului actual: memoria quo ante, status quo nunc. Postcomunism istoriografic: inerţie reziduală şi restruc- turare Colapsul regimului comunist prin revo- luţia română din 1989 urgenta reconcep- tualizarea trecutului. Totuşi, ieşirea din co- munism, atât la nivelul societăţii per ansamblu cât şi la cel al reconceptualizării istoriografice, nu avea să fie rapidă. În anii imediat postrevoluţionari, imaginea topo- grafică a trecutului românesc a suferit modificări minimale. În pofida faptului că periodizarea marxist-leninistă, pe bază de orânduiri sociale, este eliminată complet, manualul lui Daicoviciu et al. (1991) este o 98 Mihai Stelian Rusu, Topografii ale trecutului... simplă reeditare a textului din 1987, cu cosmetizările de rigoare. Deşi manualul este intitulat „Istoria românilor antică şi medievală”, autorii oferă „periodizarea istoriei antice şi medii a României” (1987, 4, subl. n.): 1) Epoca străveche – de la apariţia omului pe aceste teritorii şi până la formarea statului dac, sub conducerea lui Burebista; 2) Epoca veche (antică) – circa 80 î.e.n.– aprox. sec. VIII e.n.; 3) Epoca medie – sec. VIII e.n.–1821, Revoluţia lui Tudor Vladimirescu fiind considerată uvertura epocii moderne în istoria patriei. Dincolo de distanţările de vechea con- ceptualizare a trecutului, manualul lui Daicoviciu et al. (1991) rămâne, în esenţă, acelaşi manual din 1987, cu diferenţa că nu mai menţionează o serie de expresii ritualice, adevărate clişee ale discursului comunist: „comuna primitivă”, „orânduire socială” etc. De exemplu, ceea ce în ediţia 1987 este formulat „Epoca străveche: trăsă- turile generale ale orânduirii comunei pri- mitive” (1987, 12), în ediţia din 1991 de- vine „Epoca străveche: trăsăturile generale ale epocii străvechi” (1991, 8). Diferenţa de cele patru pagini (p. 12 vs. p. 8) rezultă dintr-o serie de epurări: eliminarea por- tretului lui Nicolae Ceauşescu de pe prima pagină (pagina de verso a potretului fiind lăsată imaculată pentru a nu perturba ima- ginea conducătorului), înlăturarea unei pagini întregi alcătuită din citate preluate din cuvântările preşedintelui, iar restul de o pagină fiind rezultatul cumulat al unor multiple eliminări punctuale. Cosmetizările superficiale aduse textului reflectă supra- vieţuirea discursului comunist în regimul postrevoluţionar, reprezentând o axă a con- tinuităţii istoriografiei comuniste care, încetul cu încetul, pe măsura îndepărtării temporale de vechiul regim, se va estompa. Manualele succesoare, care spre deose- bire de cel al lui Daicoviciu et al. (1991) au fost construite pe fundaţii noi, au preluat de la acesta sistemul „epocal-cronologic” de periodizare, acela de segmentare a timpului istoric în epoci generice (veche, modernă, contemporană). O variaţie a acestui sistem este avansată de Mihai Manea, Adrian Pascu şi Bodgan Teodorescu (1993, 10): Tabel 3: Periodizare postcomunistă a istoriei (universale, continentale şi naţionale) Planul Epoca Universal Continental Naţional Preistoria 4-3 mil. î.Hr. 1 mil. î.Hr. 1 mil. î.Hr. Protoistoria – Mil. II î.Hr. Mil. II î.Hr. Antichitatea 3200/3000 î.Hr. Sec. VIII î.Hr. 82 î.Hr. (statul dac sub Burebista) Evul Mediu Sec. III d.Hr. 476 d.Hr. 602 d.Hr. („când dispare graniţa du-năreană a Imperiului Roman Creştin”) Epoca modernă 1492 1453 1600 Contemporaneitatea 1789 1789 1918 Aceeaşi schemă este reprodusă şi de ma- nualul semnat de Liviu Lazăr şi Viorel Lupu (2000), cu diferenţa că din periodizarea aces- tora din urmă este extirpată „protoistoria”, care este asimilată intervalului preistoriei. Planul de periodizare pe care l-am nu- mit mai sus „sistemul epocal-cronologic” dezvoltat pentru prima oară în perioada comunistă de Daicoviciu et al. (1972) supravieţuieşte şi după reforma introdusă de manualele alternative. Publicat în prima generaţie de manuale alternative, textul semnat de Burlec et al. (1997) păstrează acelaşi format de clasificare a timpului Sociologie Românească, volumul XI, Nr. 1, 2013, pp. 84-102 99 istoric: epoca veche; epoca medievală; epoca modernă şi contemporană. O altă variaţie, mai elaborată, este încercată de Vulpe et al. (1999, 8), care clasifică „dura- tele timpului istoric în spaţiul românesc” pe întinderea săgeţii timpului, de la „Preistorie” (600.000 î.H.–cca 500 î.H), trecând prin „Antichitate” (cca 500 î.H.– 271 d.H.), „Epoca migraţiilor” (271 d.H.– sec. IX), „Evul Mediu” (sec. IX–1821), „Epoca Modernă” (1821–1918), ajungând în cele din urmă în „Epoca Contemporană” (1918→). Acest tipar de periodizare îşi găseşte adepţi şi în câmpul istoricilor care nu fac parte din clubul autorilor de manuale. În acest sens, Florin Constantiniu (2011) optează în lucrarea sa – necon- venţional intitulată O istorie sinceră a poporului român, dar tradiţională prin structură şi substanţă – pentru acelaşi şa- blon de partiţionare: istorie veche; istorie medievală; istorie modernă; istorie con- temporană. Continuitatea sistemului epocal-crono- logic de periodizare a trecutului românesc este acompaniată însă de o serie de modi- ficări substanţiale, prezente în majoritatea manualelor postcomuniste. În primul rând, evidentă este recreştinarea timpului istoric, posibilă ulterior încetării „prigoanei ateiste” derulate de regimul comunist. Doar Daicoviciu et al. (1991), ca expresie rezi- duală a discursului comunist, mai foloseşte sistemul laic „î.e.n.” şi „e.n.”. Fie că se recurge la formula „î.Chr.”, fie la cea de „î.Hr.” sau „î.H.”, istoria românilor este reinstalată pe coordonatele timpului reli- gios. O a doua revenire vizează reluarea sintagmei „Istoria românilor” în detrimen- tul „Istoriei României” din titlurile ma- nualelor şcolare. Apoi, din nou cu excepţia manualului lui Daicoviciu et al. (1991), care aparţine structural perioadei comuniste chiar dacă temporal a fost publicat după prăbuşirea regimului, numele autorilor tex- tului reapar pe copertele manualelor. Nu în ultimul rând, semnificativă este importanţa simbolică acordată celor două momente de unitate naţională, 1600, respectiv 1918. Prin marcarea temporală a momentelor unificatorii, fibra naţionalistă este din nou întreţesută în naraţiunea istorică româ- nească, devenind firul roşu care străbate epopeea colectivă a poporului român. În jurul anului 2000, meta-structura istoriei româneşti pare să îşi fi terminat cariera. Manualele publicate după această dată fie nu mai conţin niciun sistem de clasificare periodică a istoriei, fie aban- donează relatarea cronologică a evenimen- telor în favoarea unei structurări tematice a materiei. Renunţarea la prezentarea teleo- logică a istoriei, abandon evidenţiat prin restructurarea non-cronologică a infor- maţiei istorice, semnalează delimitarea de o filosofie evoluţionistă a istoriei, care pre- zenta contemporaneitatea ca încununarea inexorabilă a destinului istoric al „fiinţei naţionale româneşti”. Ca atare, concentraţia de naţionalism prezentă în discursul istoric suferă o diluare considerabilă. Concluzii: decuparea realităţii istorice la încheieturi? Periodizarea este, într-adevăr, după cum punctează Jerry H. Bentley (1996, 749), una dintre cele mai delicate sarcini ale ana- lizei istorice. Ceea ce nu i-a împiedicat pe aventurierii în realitatea consumată a tre- cutului să folosească periodizarea ca un instrument standard din trusa lor de scule intelectuale. Multitudinea de modalităţi de siste- matizare, ordonare şi categorizare a istoriei arată că realitatea trecutului nu poate fi „decupată la încheieturi”, din simplul motiv că aceasta pur şi simplu nu are o structură articulară care să marcheze punctele în care continuitatea temporală să fie despicată. Spectrul întins de alternative ce stau la dispoziţia istoricului relevă faptul că nu există, şi nici nu poate exista, un sistem unic de organizare categorială a trecutului. 100 Mihai Stelian Rusu, Topografii ale trecutului... Însă această constatare nu schimbă faptul că recurgerea la o formă sau alta de perio- dizare este o necesitate cognitivă. Un scurt moment autoreflexiv ilustrează din plin această necesitate: inclusiv analiza între- prinsă în rândurile de mai sus operează pe baza unei periodizări mai mult sau mai puţin explicite, compartimentând trecutul românesc în perioada naţionalismului fundamentat pe ideea romanităţii poporului român etalat de Şcoala Latinistă, perioada naţionalismului critic al istoriografiei inter- belice, intervalul temporal ocupat de faza inter-, sau chiar anti-naţionalistă a isto- riografiei rolleriene, etapa naţionalismului comunist, urmată, în fine, de perioada na- ţionalismului revigorat al postcomunismu- lui incipient, acesta din urmă pe cale de a tranzita înspre un post-naţionalism con- temporan. Desigur, este inutil de insistat asupra multitudinii de lipsuri şi limitări care afec- tează studiul de faţă. Suficient este de men- ţionat că selecţia eşantionului de manuale a fost realizată pe baza criteriului disponi- bilităţii şi a accesului, în special în privinţa manualelor vechi. Studiul nu este unul exhaustiv. Posibilitatea de consultare a tu- turor manualelor publicate în istoria învă- ţământului public românesc ar crea o ima- gine holistă, care probabil că ar reda o rea- litate ceva mai complexă decât este prezen- tată în analiza realizată. O posibilă dezvol- tare a studiului ar beneficia de lărgirea eşantionului prin includerea mai multor manuale în baza de date investigată. În ciuda acestor limite inerente, concluzia stu- diului este ferm ancorată în datele dispo- nibile, relevând faptul că modul de perio- dizare a istoriei oglindeşte fidel „spiritul timpului” (Zeitgeist) în general, şi cu deo- sebire interesele clasei sociale aflate la câr- ma politică a societăţii. Ideea axială rezul- tantă în urma acestei analize indică faptul că schema de periodizare a trecutului, pre- cum şi selecţia bornelor temporale investite ca momente de cotitură în istoria unei colectivităţi, sunt colorate de ceea ce Petru Iluţ (2009, 197) numeşte „structurile men- tale macrogrupale” prevalente în sistemul de credinţe specific comunităţii respective. Notă 1 Această lucrare a fost posibilă prin sprijinul financiar oferit prin Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013, cofinanţat prin Fondul Social European, în cadrul proiectului POSDRU/107/1.5/S/76841, cu titlul „Studii doctorale moderne: internaţionalizare şi interdisciplinaritate”. Bibliografie Almaş, D., Georgescu-Buzău, G. şi Petric, A. (1966) Istoria României. Manual pentru clasa a XI-a. Bucureşti: Didactică şi Pedagogică. Bentley, J. H. (1996) Cross-Cultural Interaction and Periodization in World History. The American Historical Review, 101, 3, 749- 770. Boia, L. (2011) Istoria şi mit în conştiinţa românească (ediţia a III-a). Bucureşti: Humanitas. Braudel, F. (1980a) Toward a Serial History. Seville and the Atlantic, 1504-1650, în On History, Chicago: University of Chicago Press, 91-104. Braudel, F. (1980b) The Situation of History in 1950. On History. Chicago: University of Chicago Press, 6-22. Burke, P. (1990) The French Historical Revolution. The Annales School, 1929-89. Cambridge: Polity Press. Burlec, L., Lazăr, L. şi Teodorescu, B. (1997) Istoria românilor. Manual pentru clasa a IV-a. Bucureşti: All. Cahill, T. (1995) How The Irish Saved Civilization (Hinges of History). New York: Doubleday. Sociologie Românească, volumul XI, Nr. 1, 2013, pp. 84-102 101 Chelcea, S. (2001) Metodologia cercetării sociologice: Metode cantitative şi calitative. Bucureşti: Economică. Constantinescu, N. A. (1928) Istoria Românilor (ediţia a II-a). Bucureşti: Cartea Românească. Constantiniu, F. (2011) O istorie sinceră a poporului român (ediţia a IV-a). Bucureşti: Univers Enciclopedic Gold. Daicoviciu, C., Constantinescu, M., Pascu, Ş., Daicovicu, H. et al. (1972) Istoria României. Manual pentru anul IV licee de cultură generală şi de specialitate. Bucureşti: Didactică şi Pedagogică. Daicoviciu, C., Constantinescu, M., Pascu, Ş., Daicovicu, H. et al. (1979) Istoria României. Manual pentru clasa a XII-a. Bucureşti: Didactică şi Pedagogică. Daicoviciu, H., Teodor, P. şi Cîmpeanu, I. (1987) Istoria românilor antică şi medievală. Manual pentru clasa a VII-a. Bucureşti: Didactică şi Pedagogică. Daicoviciu, H., Teodor, P. şi Cîmpeanu, I. (1991) Istoria românilor antică şi medievală. Manual pentru clasa a VII-a. Bucureşti: Didactică şi Pedagogică. David, R. (1937) Istoria Românilor pentru clasa a IV-a secundară a şcolilor cu limba de predare germană. Sibiu: Honterus. Dragne, F., Ionescu, M. şi Iordănescu, A. (1971) Istoria României. Manual pentru clasa a VIII-a. Bucureşti: Didactică şi Pedagogică. Eliade, M. (1984) „Teroarea istoriei” şi destinul României. Cuvântul Românesc, anul 9, nr. 99, iulie 1984. Emerson, R. (1960) From Empire to Nation: the Rise to Self-assertion of Asian and African Peoples. Cambridge: Cambridge University Press. Engelhardt, I. (2002) A Topography of Memory. Representations of the Holocaust at Dachau and Buchenwald in Comparison with Auschwitz, Yad Vashem and Washington, DC. Bruxelles: Peter Lang. FitzGerald, F. (1979) America Revised: History Schoolbooks in the Twentieth Century. New York: Little Brown & Co. Gaddis, J. L. (2002) The Landscape of History: How Historians Map the Past. Oxford: Oxford University Press. Grice, H. P. (1975) Logic and conversation, în P. Cole şi J. L. Morgan (Eds.), Syntax and Semantics, Volume 3: Speech Acts. New York: Academic Press, 41-58. Grinin, L. E. (2007) Production Revolutions and Periodization of History: A Comparative and Theoretic-mathematical Approach. Social Evolution & History, 6, 2, 75-120. Halbwachs, M. (1992) The Legendary Topography of the Gospels in the Holy Land, în On Collective Memory. Chicago: University of Chicago Press, 191-235. Harnad, S. (2005) To Cognize Is To Categorize: Cognition Is Categorization, în H. Cohen şi C. Lefebvre (Eds.), Handbook of Categorization in Cognitive Science. Amsterdam: Elsevier, 20-44. Howard, J. E. (1986) The New Historicism in Literary Studies. English Literary Renaissance, 16, 1, 13-43. Ilie, R. (1936) Istoria românilor. Bucureşti: Cugetarea. Iluţ, P. (2009) Psihologie socială şi socio- psihologie. Iaşi: Polirom. Iorga, N. (1910) Istoria Românilor pentru clasa a IV-a şi a VIII-a secundară (ediţia a II-a). Vălenii de Munte: Neamul Românesc. James, W. (1907) Pragmatism. A New Name for Some Old Ways of Thinking. New York: Longmans, Green and Co. Jonker, G. (1995) The Topography of Remembrance: The Dead, Tradition and Collective Memory in Mesopotamia. Leiden; New York; Köln: Brill. Kogălniceanu, M. (1982) Cuvânt introductiv la cursul de istoria naţională, în 1848 la Români. Istorie în date şi mărturii, Bucureşti: Ştiinţifică şi Enciclopedică, 212- 224. Krippendorff, K. (2004) Content Analysis: An Introduction to Its Methodology. Thousand Oaks; London; New Delhi: Sage Publications. Lambrino, S., Lazăr, G. şi Arbore, V. P. (1939) Istoria românilor pentru clasa VIII-a secundară. Bucureşti: Autorilor Asociaţi. Laurian, A. T. (1853) Istoria Romaniloru. Părţile I, II şi III (3 volume). Iaşi. Laurian, A. T. (1870) Elemente de Istoria Româniloru pentru classile primare (ediţia a VIII-a). Bucureşti: Libraria G. Ioanid & A. Spirescu. Lazăr, L. şi Lupu, V. (2000) Istoria românilor. Manual pentru clasa a VIII-a. Bucureşti: Teora. Lyotard, J.-F. (1993) Condiţia postmodernă: 102 Mihai Stelian Rusu, Topografii ale trecutului... raport asupra cunoaşterii. Bucureşti: Babel. Manea, M., Pascu, A. şi Teodorescu, B. (1993) Istoria românilor: din cele mai vechi timpuri până la Revoluţia din 1821. Manual pentru clasa a XI-a. Bucureşti: Didactică şi Pedagogică. Murgescu, M.-L. (1999) Între „bunul creştin” şi „bravul român”. Rolul şcolii primare în construirea identităţii naţionale româneşti (1831-1878). Iaşi: A’92. Panaitescu, P. P. (1942) Istoria românilor pentru clasa VIII-a secundară (ediţia a VI- a). Craiova: Scrisul românesc S.A. Parsons, T. (1951) The Social System. London, UK: Routledge & Kegan Paul Ltd. Patraşcanu, D. D. (1937) Istoria Românilor pentru clasa IV-a secundară. Bucureşti: Cultura românească. Petrescu, M., Ilie, R. şi Totoiu, I. (1935) Istoria românilor pentru clasa VIII-a secundară. Bucureşti: Cartea Românească. Pingel, F. (2010) UNESCO Guidebook on Textbook Research and Textbook Revision. 2nd revised and updated edition. Paris and Braunschweig: Unesco and Georg Eckert Institute for International Textbook Research. Roller, M. (1952) Istoria R.P.R. Manual pentru învăţământul mediu (ediţia a II-a). Bucureşti: Editura de stat didactică şi pedagogică. Roşu, V.-T. (2004) Istorie trăită la August Treboniu Laurian. Studiu de caz: Istoria Românilor (1862). Annales Universitatis Apulensis, Series Historica, 8, 119-123. Rusu, M. S. (2011) The Colonization of the Past and the Construction of Mnemonic Order. Studia Universitatis Babes-Bolyai - Sociologia, 46, 2, 39-57. Sellars, W. (1997) Empiricism and the Philosophy of Mind. Cambridge: Harvard University Press. Smith, A. D. (1998) Nationalism and Modernism: A Critical Survey of Recent Theories of Nations and Nationalism. New York: Routledge. Thoreau, H. D. (1878) Walden. Boston: James R. Osgood and Company. Tomiţă, A. (2007) O istorie „glorioasă”. Dosarul protocronismului românesc. Bucureşti: Cartea Românească. Urban, G. R. (Ed.) (1979) Communist Reformation: Nationalism, Internationalism and Change in the World Communist Movement. New York: St. Martin’s Press. Vulpe, A., Păun, R. G., Băjenaru, R. şi Grosu, I. (1999) Istoria românilor VIII. Bucureşti: Sigma. Wertsch, J. V. (2004) Voices of Collective Remembering. Cambridge: Cambridge University Press. White, H. (1973) Metahistory: The Historical Imagination in 19th-century Europe. Baltimore: The Johns Hopkins University. Woodward, K. L. (1999) 2000 Years Of Jesus. Newsweek Magazine, April 4. Zamfir, C. (2005) Spre o paradigmă a gândirii sociologice. Ediţia a II-a. Iaşi: Polirom. Zerubavel, E. (1997) Time Maps: Collective Memory and the Social Shape of the Past. Chicago: University of Chicago Press. Zerubavel, E. (1998) Language and Memory: „Pre-Columbian” America and the Social Logic of Periodization. Social Research, 65, 2, 315-330. Primit la redacţie: ianuarie, 2013